Dina Ciocanu

Mă numesc Dina Ciocanu. Mă trag din nordul Moldovei, m-am născut în Rediul-Mare, Donduşeni, am copilărit în satul Ocolina, raionul Soroca. Prima mea specialitate a fost soră medicală de reanimare. Am lucrat 10 ani în secţia de reanimare a Spitalului Republican pentru copii. Între timp, am absolvit facultatea de litere a Universităţii de Stat din Moldova. Am lucrat 1 an la catedră, în calitate de laborantă. Predam şi ore de gramatică. M-am transferat la Procuratura municipală în calitate de traducătoare. După câţiva ani, m-am eliberat, n-am fost angajată nicăieri. Făceam o muncă autonomă de redactare, traducere. Între timp, soţul meu a început să scrie monografia sa „Represaliile politice pe cântarul justiţiei”. Îl ajutam, ca redactare, ca dactilografiere a textului. M-a intrigat tema, în special când am văzut în faţa mea copia dosarului de deportare a bunicului său şi alte acte de arhivă, puţine dintre acelea care au stat la baza represaliilor. În şcoală acel episod tragic din istoria poporului nostru nu l-am studiat. Am rămas surprinsă şi m-am întrebat: „Oare a fost într-adevăr?” Am început să citesc cărţile la temă, artistice şi documentare, aduse în casă de soţul meu. El punea bucăţele mici de hârtie la paginile care îl interesau, sublinia cu creionul pasajele mai semnificative. Iniţial, mergeam după semnele celea. În curând, am început să citesc cărţile în întregime. Cu cât mai multe aflam la tema deportărilor, foametei, cu atât îmi dădeam seama cât de mult lipseau în conştiinţa mea cunoştinţele necesare pentru a-mi crea o atitudine. Bunica mea îmi povestea uneori despre foamete, cum unii săteni îşi ademeneau vecinii sau rudele în case, le omorau, le mâncau. Eram copilă când auzeam povestirile bunicii, îmi părea atunci că toate celea sunt basme, la fel precum îmi povestea ea despre crai, despre Dumnezeu, despre necuratul, că era o sfătoasă.

Când cartea soţului era aproape scrisă, el a început să aibă o idee fixă că vrea scenografie în baza ei. I-am spus că e dificil de făcut o scenografie după o lucrare documentară. I-am mai spus că mai degrabă s-ar face un roman artistic după ea. Şi el mi-a răspuns ursuz: „Atunci fă…, de ce nu faci?” A tăcut şi m-a privit ciudat, parcă continuându-şi gândul: „Nu eşti în stare, asta e!” M-a provocat. Am citit sute de cărţi la temă, mi-am făcut însemnări. Când am avut ocazia să plec peste hotare la muncă, nu m-am gândit mult, mi-am luat geanta şi am plecat. Aveam nevoie de timp liber pentru a scrie, acasă nu-l aveam, eram prea ocupată cu membrii familiei. În Italia am şi început să scriu romanul. Aveam mult timp liber, îl umpleam cu statul la computer şi cu cititul. În jumătate de an am învăţat italiana şi am început să citesc în această limbă cărţi în special la tema care mă interesa. Îmi cumpăram cărţi din librării, frecventam biblioteca, băieţii îmi trimiteau cărţi de acasă. Astfel mi-am format un stil al meu, pe care la un moment dat l-am simţit şi am zis că uite aceasta este forma mea de exprimare, aşa îmi doresc romanul. Singurătatea pe care am trăit-o 4 ani în Italia s-a dovedit constructivă.

Nu m-am gândit vreodată să devin scriitoare, dar am fost mereu sensibilă la stilul operelor citite, la compoziţie, la limbaj, la gramatică. Uneori, citind vreo carte, îmi ziceam: „Aş putea şi eu să scriu aşa”. Forţa mea lăuntrică a cuvântat atunci când a trebuit să iau penelul în mână şi să încep a scrie.

Mă voi simţi scriitoare doar atunci când voi vedea că mesajul meu a atins sufletul cititorilor, când îmi voi da seama că am reuşit să spun ceea ce-mi pusesem în gând la iniţierea scrierii.

Mulţi se tem să pronunţe „ocupaţia sovietică”, dar aceasta a fost o realitate. Realitate a fost şi tendinţa de exterminare a poporului român din stânga Prutului. Deportările, foametea, represaliile fac parte din trecutul fiecăruia dintre noi, că doar o generaţie sau două ne desparte de acea perioadă. E periculos de a o da uitării, pentru că s-ar putea repeta. Cei care au suferit au fost şi ei români şi noi din sângele lor venim. Uitarea nu e altceva decât o palmă pe care prezentul i-o dă trecutului. Am scris despre memorie. Ţinând-o vie, înseamnă a da onoarea cuvenită trecutului. …Fără trecut, eu sunt un nimeni.

Cartea e o părticică din mine. Când mă cuprindenostalgia, mă adresez eroilor pe care i-am zămislit, discut cu ei. Fiecare are un chip şi un suflet pe care eu pot să-l privesc, să-l urmăresc făcând o acţiune sau alta. Ca să mă detaşez de rutina cotidiană, intru eu în lumea romanului, devin eu o condamnată care încearcă să treacă Prutul de-a latul, doar ca să fie alături de persoana dragă; devin eu urechile unui mititel care aud urletele de durere ale celor din vagoanele Siberiei; pe mine mă cuprind fiorii când el se ascunde la rădăcina măceşului şi-l caută cu privirea pe bunicu-său, printre ceilalţi condamnaţi; devin eu scheletul lui Gavril care s-a gândit să supravieţuiască din trupul vecinului său, dar a căzut el însuşi victimă; devin potârnichile din lanul de grâu care au ars lângă puii săi, în mijlocul ogorului incendiat de Niţu;devin răzvrătirea lui nea Zamfir, care la un moment dat n-a mai tolerat nelegiuirile impuse; devin eu petele de sânge pe care le mângâia micul Vlaicu în mijlocul drumului, pentru că se scurseseră din corpul prietenului său; devin clopotul de la biserica părintelui Nichifor şi crucea de pe Catedrală, şi icoanele din ea, înlocuite cu tablouri ieftine; devin identitatea furată a românilor din stânga Prutului; devin Podul de flori; devin un mănunchi de idei şi nu pot deveni legile care ar descătuşa trecutul. La ele mă refer în roman, pe ele le-am pus la încercare.